Limba croată (hrvatski jezik) este o limbă indo-europeană din ramura limbilor slave, grupul limbilor slave de sud, subgrupul occidental al acestora, vorbită de croaţi. Din punctul de vedere al sociolingvisticii, este în acelaşi timp una din variantele limbii abstand comune sârbilor, croaţilor, bosniacilor şi muntenegrenilor, denumită tradiţional prin termenul „limba sârbocroată”, şi o limbă ausbau cu propriul său standard.
Croata este limba maternă a 5-6 milioane de vorbitori, fiind limbă oficială în Croaţia, în Bosnia şi Herţegovina, în Serbia (Voivodina) şi în Muntenegru. O vorbesc şi minorităţile naţionale croate din ţările învecinate, precum şi emigranţi croaţi în Europa Occidentală, America de Nord, America de Sud şi Australia. Şi în România există o mică comunitate de vorbitori de croată, în judeţul Caraş-Severin.
Din punctul de vedere al variantelor sale regionale, croata cunoaşte o împărţire în trei dialecte, štokavian, kajkavian şi čakavian, şi o împărţire supradialectală, în grupurile de graiuri (i)jekaviene, ekaviene şi ikaviene. Baza limbii croate standard o constituie dialectul štokavian şi graiurile (i)jekaviene.
Primele fragmente scrise în limba croată s-au păstrat în texte slavone din secolul al XI-lea. Cultura croată s-a dezvoltat în legătură cu creştinismul catolic adoptat de croaţi, iar limba croată a evoluat odată cu dezvoltarea literaturii în diversele dialecte. Standardul limbii croate s-a conturat în secolul al XIX-lea, în concordanţă cu cel al limbii sârbe, de care în unele perioade ulterioare s-a apropiat, iar în altele s-a îndepărtat, în funcţie de condiţiile istorico-politice.
Din punctul de vedere al tipologiei lingvistice, croata este o limbă flexionară în aceeaşi măsură ca majoritatea limbilor slave şi în grad mai mare decât limba română.
